Urzicile

   Într-o zi, pe când mă plimbam prin pădurea din apropierea orașului Varșovia, am întâlnit ceva ciudat.

 Era o dimineață răcoroasă de aprilie, vântul sufla agale și îmi mângâia pletele blonde de german autentic, iar pe sus, un avion zbura zgomotos. Străbunicul meu a fost om important în armata naz!stă și a fost repartizat de însuși generalul Rommel să coordoneze Polonia tocmai anexată. Atunci a luat-o și pe străbunica cu el, însă nu au mai apucat să se întoarcă, și astfel s-au stabilit în Varșovia, după ce au scăpat de furia armatei rusești, prin metode știute numai de ei. Nimeni nu a aflat încă cum au reușit să supraviețuiască.

 Cum spuneam, eram în pădure și căutam urzici, căci fusesem trimis de mama la adunat, ca să facem o mâncare delicioasă. Lângă un copac înalt, gros și bătrân, am zărit o ușă de metal fixată în pământ. După ce am cercetat puțin, am bănuit că este un buncăr de pe timpul Celui De-al Doilea Război Mondial.

 Am încercat să deschid ușa, dar era blocată. În cele din urmă, am zărit, cam la 10 de metri de usă, o groapă în pământ ce ducea către buncăr. Cu multă frică, mi-am luat inima în dinți și am coborât. Înăuntru era multă pânză de păianjen, o armă AK47 pe jos, niște medicamente și o lampă cu gaz. Într-un colț era un pat dublu, pe care era o lenjerie cu steagul Germaniei. Lângă pat era un mare cufăr. Când l-am deschis, am avut parte de cea mai mare surpriză a vieții mele: în cufăr era o poză cu străbunicul și străbunica, identică cu una de acasă. Pe spate scria mare ,,Am scăpat". În rest, cufărul era gol.

 Nu mi-a venit să cred, în sfârșit înțelesesem cum străbunicii supraviețuiseră războiului. Am alergat într-un suflet acasă să-i spun mamei ce am văzut. Dar când m-a văzut fără urzici, mi-a tras o mamă de bătaie și nu m-a crezut. Neavând încotro, m-am dus la loc să iau urzicile. Însă spre surprinderea mea, buncărul nu mai era acolo.