Grecii antici nu aveau multe legende despre Hades, pentru că nu era un zeu iubit, fiind stăpânul ținutului morții, atruibuit lui de către fratele său, Zeus. Ținutul stăpânit de Hades se numea Infern, fiind locul unde ajung sufletelor celor morți.
Ca să-i pândească pe muritori, Hades folosea o cască fermecată, care îl făcea nevăzut și era ajutat de genii și de zeițe întunecate, care îi căutau pe cei care nesocoteau Olimpul, pe cei lipsiți de omenie și pe cei care nu ospețeau drumeții. În special cei căutați erau criminalii, sperjurii sau trădători din război, pe care îi împingeau la pieire.
Tanatos, zeul morții, smulgea umbra mortului, apoi Hermes o ducea în Infern, la palatul lui Hades, trecând râurile Stix și Aheron. Să treacă de cel din urmă, de râul Aheron, umbrele trebuiau să-i plăteasc lui Haron, luntraș bătrân, un ban de aur. Altfel, nu puteau trece. De altfel, în fața porții palatelor, se afla Cerber, un monstru cu trei capete. Acesta îți permitea să intri în palat, dar nu îti mai dădea voie să ieși vreodată.
Hades judeca umbrele morților și cei găsiți vinovați de mari rele erau azvârliți în Tartar, unde sufereau chinuri teribile. În Tartar, ispășea regele Tantal, care fusese pedepsit să sufere de foame și de sete, pentru că dăduse oamenilor merindele cerești (ambrozia și nectarul). Tot în Tartar, se afla regele Ixion, care îndrăznise să îi spună zeiței Hera că o iubește și fusese țintuit pe o roată de aramă încinsă în flăcări care se învârtea întruna, în timp ce șerpi otrăvitori îi mușcau trupul. Se mai afla în Tartar și regele Corintului, Sisif, pedepsit să urce la nesfârșit, pe culmea unui munte, o stâncă pe care o eumenidă i-o azvârlea mereu la poale, obligându-l să o ia de la capăt.
Muritorii care îi slăviseră pe zei și săvârșiseră fapte bune în timpul vieții erau trimiși, după moarte, la odihnă în Câmpiile Elizee, un loc minunat, unde nu era nici cald, nici frig, nu bătea vântul. Abia de respira Zefirul, împrospătând mereu văzduhul. Şi umbrele se desfătau în cântece şi danţ şi lupte, pe pajiştile-nmiresmate. Câmpiile-Elizee sunt echivalentul Raiului creștin.
Simțindu-se singur, Hades decide să se însoare, dar nimeni nu voia să se căsătorească cu el, fiind zeul întunecatului Infern. Până la urmă, Hades încearcă cu zeița Cora, fiica lui Zeus și a Demetrei, a cărei mamă veghea asupra ei neîncetat. Obținând aprobarea lui Zeus, Hades o răpește pe Cora și o duce în lumea subpământeană.
Zeița holdelor, Demetra, pleacă în căutarea fiicei sale și, negăsind-o, pustiește recoltele și aduce foametea în lume. De frică că oamenii nu le vor mai aduce sacrificii, Zeus îl trimite pe Hermes la Hades să-i ceară să o elibereze pe Cora.
Hades îi dă drumul Corei, nu înainte de a o face să guste dintr-o rodie fermecată, prin care o lega pe veci de el. Cora se întoarce la mama sa, dar, când aceasta află că gustase din rodie, înțelege șiretlicul lui Hades și refuză să facă pământul să rodească. Zeus intervine și hotărăște ca zeița Cora să stea doar o treime din an cu soțul său, Hades, iar restul timpului să îl petreacă pe pământ, alături de mama sa.
Mulțumită de hotărârea lui Zeus, Demetra face nuntă fetei sale cu Hades. După căsătorie, Corei i s-a mai zis și Persefona, iar lui Hades i s-a spus Pluto, adică „zeul cel bogat”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu