Trenul

  Era o dimineață friguroasă de martie. Mă trezisem mai devreme decât de obicei și aveam de gând să plec la bunici cu trenul. Nu îi mai văzusem de ceva vreme și era șansa perfectă. Plecarea era la ora șapte și jumătate, deci aveam suficient timp să mă pregătesc. Am aruncat câteva haine într-un rucsac, mi-am luat haina și am plecat spre gară.

  Am cumpărat biletul și m-am îmbarcat. Urma să călătorim două ore neîncetat, dar din fericire am stat lângă o doamnă, cu care am discutat întregul drum. Aceasta era o femeie foarte bogată, însă bună la suflet și sociabilă. Cred că era de  vârstă cu bunica mea și avea o figură caldă, ochii verzi ca smaraldul, părul nins, prins în coc și buze palid colorate. La gât avea un lănțișor cu nestemate strălucitoare, iar la mână o brățară aurie. Era îmbrăcată cu o rochie verde. Mi-a povestit că pleacă în vacanță, săturându-se de stresul de la oraș. Când trenul a ajuns în satul bunicilor, mi-am luat ghiozdanul, am salutat politicos pe doamna și am coborât. Era ora 8 și jumătate.

  Casa bunicilor era la doar vreo două-trei minute de mers de la haltă, iar pe drum îmi aminteam cu drag de momentele din copilăria mea. Când am acasă, bunica tocmai aranja masa. Am mâncat alături de ea și de bunicul meu și apoi am mers să mă odihnesc, cu gândul că mă voi întoarce la București abia la ora trei dimineața.

  Nici nu mă așezasem bine în pat, că a început să-mi sune telefonul. Era prietenul meu cel mai bun.

  -Salutare! Ai venit la țară? m-a întrebat el entuziasmat.

  -Salut, prietene! Da, am ajuns acum o oră.

  -Și cât stai?

  -Până diseară. De ce mă întrebi?

  -Voiam să mergem împreună la pescuit. Ce zici?

  -Sună grozav! Ne vedem într-un sfert de oră.

  -În regulă.

  Am ajuns la balta din apropiere și totul mergea de minune. Ne distram ca doi copii și prindeam și pește. Am decis să lăsăm telefoanele acasă, pentru a ne simți mai aproape de natură. Mai târziu s-a dovedit a fi o greșeală. După vreo două ore de stat, deja ne plictisisem, așa că am decis să plecăm acasă. Înainte de asta, prietenul meu a vrut să facem o competiție de înot, ca în copilărie, pentru a stabili pentru totdeauna cine este cel mai bun. Pentru el chiar conta această competiție, deci decisesem să îl las să câștige. Când eram copii se iscau multe certuri între noi doi din această cauză. Am intrat în baltă și, când eram pe cale să ies, l-am auzit pe prietenul meu țipând. Până m-am întors, acesta dispăruse. Am început să îl caut disperat prin apă, dar degeaba. Când eram pe cale să renunț, l-am găsit. L-am scos la mal și era inconștient. În mod normal aș fi sunat la salvare, dar nu aveam telefonul. I-am acordat primul ajutor și l-am cărat până la el acasă de unde am chemat ambulanța. Era singur acasă, așa că am plecat cu el. Se făcuse deja ora două dimineața când starea lui începuse să se îmbunătățească. Am vorbit cu el și am plecat liniștit la bunica să-mi iau bagajul și să merg să aștept trenul.

  Am ajuns în haltă fix după ce trenul plecase. Era ultimul de săptămâna aceea. Neavând ce face, m-am așezat pe o bordură și am început să plâng. Deodată, am auzit claxonul unui tren din depărtare, iar apoi în aer a început să se simtă un miros puternic de trandafiri. Trenul s-a apropiat foarte repede și am observat că nu are absolut nicio fereastră. Era ora trei și șapte minute și mi-am dat seama că era un tren magic, despre care citisem când eram la școală, dar știam că nu mă pot urca în el. L-am mai admirat puțin și când să plec, o voce subțire de femeie mi-a spus: ,,Urcă!”. M-am urcat și m-am trezit direct acasă. Nu îm iaduc aminte prea multe lucruri, în afară de o femeie care s-a prezentat drept ,,Zâna Primăverii”. Ce experiență!